Un testament al generaţiei sale tinere lasă Teodor Hossu – Longin prin romanul „Mortua Est”, publicat la Editura Cartea Românească. Împăcat încă din titlu cu un nemeritat destin silnic, personajul principal al cărţii este succesiv protagonistul mai multor concursuri de împrejurări implacabile şi toate nenorocite.

Mircea e, din nefericire pentru sine şi pentru mersul României de azi, merituosul, bravul perdant al victoriei din ’89. Cascada eşecurilor lui îl târăşte spre toamna (la fel de dezamăgitoare) a lui 2000 şi ajunge astfel pe-un alt ţărm al deziluziei, de astă dată azvârlit de cei în care şi-a învestit (probabil) ultima câtime de încredere.

Stâlcit de minerii din iunie ’90, călcat în picioare şi batjocorit, Mircea îşi rememorează dureros de cromatic stările, de la „Alb. Alb. Alb şi totuşi atât de alb”, un prim refugiu al amintirilor, coridorul izbăvirii ducându-l în mod bizar şi decepţionant spre „Negru. Negru. Şi totuşi atât de negru”. Între aceşti antipozi ai simţirii intră grămezile neclarităţii, semnele difuzului – opacitate, din nou opacitate, inimaginabil de multe tonuri de gri, lumini care de care mai chioare, lăptoase, prăfoase, mate. Mircea emigrează după iunie 1990 în condiţii imprecise către o Germanie unde lagărul se ridica în faţa sa nu ca un legitim corn al abundenţei, ci, mai mult, „precum o mie de promisiuni”.

Figură tragică, Mircea se ratează orişiunde, Mortua Est, Mortua Vest, aşa încât localizarea insuccesului e facultativă, iar asta doar pentru a ocărî ursita care a dăunat unei întregi generaţii. Ţipătul născut de el urcă în ceruri şi îi acoperă pe toţi deopotrivă, „victime şi călăi, amestecându-ne în alambicul dezbinării noastre” (p. 20).

Printre secvenţe narative incitant alternate sunt presărate reflecţii de-o duioşie care contrastează aspru cu – sau, mai degrabă, compensează afectiv – brutalităţile de la începutul anilor ’90.

Tema funebră a priveghiului neamului e repetitivă, cu miros dulceag de mort şi lumânări care confiscă stelele libertăţii (metaforă a idealului) şi cum îngrozitor i se arată povestitorului în mai multe reverii, posibile episoade de delir: „Stelele din faţa mea erau lumânări aşezate în jurul unui sicriu ascuns de noaptea care mă înconjurase dintr-o dată” (p. 36). Sau cum Mircea pleacă „pe drumul lung ce duce la groapa înghiţitoare de lumânări spre albul culoarelor nesfârşite” (p. 58). Sau cum devine lumină şi se revarsă „din văzduh peste o întindere de candele stinse” (p. 103).

Prin cotiturile sale, tonul folosit în albia narativă, când exact, lucid şi pragmatic, când diafan suport al simţirilor poetice, nu duce – paradoxal, poate – în derivă cititorul, ci dau romanului (să-i spunem aşa) un pronunţat caracter psihologic în care nu atât faptele – obişnuite şi crunte, cele mai multe, în România şi Occidentul acelor ani – sunt cruciale, cât mai ales reverberaţiile acestora în sensibilitatea şi, mai apoi, clintirea mintală a povestitorului.

Pe măsură ce i se şubrezeşte, mintea lui Mircea cercetează alte apropieri decât cele cu semenii perfizi. Fugind de oameni, de raţiune („Poţi să descoperi bucuriile adevărate ale existenţei numai atunci când eşti dus de curentul fatalităţii”), începe dendrodialoguri (inventez cuvântul) cu „singurii care au avut puterea să-mi rămână aproape, copacii, confidenţii gândurilor negândite şi ai viselor spulberate de realul câinesc în care m-am scufundat lent, fără nici o speranţă de scăpare”. Diluţia minţii continuă cu alte raporturi, însă nu cu regnul vegetal, ci cu spaţiul locativ: monocam (inventez termenul după „monogam”) de felul său, are bănuieli că „Dacă fiecare cameră ar fi o femeie, n-ar însemna oare că până la vârsta adolescenţei, adică în toată perioada în care ne considerăm puri şi nevinovaţi, n-am făcut altceva decât să înşelăm cu nonşalanţă?”, iar raţionamentul i se surpă în gol, în hău: „Vom fugi pentru eternitate prin camerele neantului?”. Fiindcă cineva trebuia, totuşi, să poarte vina insuccesului, Creatorul rămâne nemişcat printre icoane, la fel ca fiul Iisus şi Sfânta Fecioară Maria, şi, „luminaţi de flacăra candelelor, stăteau departe de martiriul celor care au sperat că libertatea câştigată în stradă nu le va fi furată (p. 79)”. Sfada cu dumnezeirea, ca răzbunare pentru „sorţii totdeauna potrivnici” şi „pentru rugile înălţate către un Dumnezeu mereu surd”, e o socoteală neîncheiată.

Făcând religie din renunţările perpetue, efecte ale înfrângerilor continue şi bolnăvicioase în vârsta cea mai frumoasă a omului, cu viaţa „sumă a abandonurilor”, Mircea se internează de bunăvoie într-o clinică de psihiatrie. Fesenişti zeloşi, imeghebişti voioşi, reprimarea violentă a Pieţei Universităţii, emigrarea precipitată în Occident, oficiile făcute în slujba unor interlopi, empatia faţă de români a germanilor scârbiţi apoi de apucăturile hoardelor ciorditoare, divorțul părinților, furtișagul unui bun prieten, falimentul provocat al afacerii din țară, toate acestea par că-l resemnează definitiv pe Mircea: „Sunt nebun, sunt nebun, sunt nebun, sunt nebun, sunt nebun, de o mie de ori sunt nebun”. Prin tehnica aceasta a reluării cu insistenţă, sacadat, a unui termen, autorul nu numai că instaurează personajelor sale stările dorite, dar induce aşa cum pofteşte fiori, îndeosebi compasionali, cititorului.

În pofida înfrângerilor pe toate fronturile, speranţa lui Mircea nu se alterează, ci, în mod miraculos, #rezistă. Sub bâtele minerilor a plecat capul şi a pornit să urce din nou Golgota, libertatea e prădată de „Satane nemuritoare… în gemetele unei generaţii care îşi văzuse speranţele zdrobite pe drumul unei Golgote eterne”. Golanii vechi şi noi. Golanul Mircea se plimbă „prin noapte de-o veşnicie”, însă cântă „simfonia libertăţii: «Mai bine mort decât comunist!»”.

Surzenia şi muţenia zeului insensibil nu mai contează. Nici măcar Dumnezeu. Nici viaţa. Cei ca Mircea vor muri şi vor fi liberi. Şi vor prefera mereu să fie morţi decât comunişti, dând cu tifla hoţilor de ţară, aşa – zişilor „oameni de bine”, hoţilor care le-au interzis românilor să iubească România.

„Mortua Est” de Teodor Hossu – Longin

Editura: Cartea Românească

Colecția: Cartea de proză

Anul apariției: 2017

Nr. de pagini: 128

ISBN: 978-973-23-3225-2