Amic bun al cuvintelor, Radu Paraschivescu a publicat în 2016 volumul „Aștept să crăpi (de astăzi, în prime time)”. Cinci proze scurte, concentrate și încântătoare stârnesc o desfătare zorită spre ultima copertă.

Paraschivescu face aici ce-i place: comentează desfășurarea unor evenimente. Nu-și surfilează tipologic personajele, căci acestea au „țesătura” lor fermă, delimitativă și caracteristică, ci pune pe ele reflectoare (instalația de nocturnă?) intense și le lasă să se facă onest de râs.

Textele filmează România unui deceniu; dacă recunoaștem – și n-avem scuze să n-o facem, ni se lasă elemente circumstanțiale cu duiumul – anumite întâmplări reale, cam de pe la 2005 până pe la 2014. E decada în care românul trece de la „integrare” la „invadare”, adică până să ajungă cetățean european care are drepturi.

Vor trece prin paginile cărții țăranul imediat „postaderant” („Enya la Malu Spart”), năuc și cu căciula într-o parte, silit să se instruiască necontenit într-ale identificării:

… „principala activitate pe care se cerea s-o depui odată cu pătrunderea în marele țarc european era identificarea. Toată ziua bună ziua, eurocetățenii își puneau ochelarii și identificau: probleme, dificultăți, piedici, resurse, parteneri și – în primul și-n primul rând – oportunități. Un om care nu identifică o oportunitate cât de mică era un ratat irecuperabil”.

Zăpăcirea asta programatică în scopul „alinierii” îl supune pe Marin Gârjoabă la niște cazne condensate în „dirigenție agricolă cu iz eurointegrator”, adică la seminare peste seminare. Calificarea este îngreunată și de limba de lemn comunitară, o păsărească despre – printre altele – „asomarea mortală” a păsăretului. Neajunsurile terminologice și un calendar plin cu „întâmplări misterioase” vor pricinui cursanților sătești „un amestec straniu de lene, plictis și consecvență” cu efecte surprinzătoare.

Dar România mai are o hibă: aici „există o absență” (minunată exprimare caragialească, aduce cu mai vechiul „cutare este lipsă”, tot de pe vremea conului Iancu!) „a unui proiect” care să ne propulseze pe calea propășirii. „Poate-și uită dracului pastila” opune de la distanță în planul al doilea doi fanatici – un zelos religios și „un combatant ezoteric principal (corect și complet definit)” – promovați de televiziuni diferite, timp în care personajul principal, intelectualul Marius Romano, „autorul savuroaselor cronici TV din Absoluft”, dobândește încetul cu încetul o slăbiciune (în sens fizic) față de studiouri și ajunge să fie disputat de acestea, pentru audiență, la o condamnabilă „loterie a vertijului”. Și aici, ca și în precedenta proză, o stare onirică schimbă macazul întâmplării.

Tot despre „oamenii (care) salivau la răul altora”, despre încăierarea pentru audiență e vorba în proza care dă titlul volumului: „Aștept să crăpi (de astăzi, în prime time)”. Două posturi TV rivale calcă pe cadavre în tentative de extragere a faimei din funest, de sporire a publicului prin emisiuni realizate cinic pe marginea gropii. Explicația e mortal de simplă:

„Fiecare om care vede la televizor sau citește în presă că moare cineva o ia ca pe-o victorie personală. «Moartea lui e viața mea»”.

Emisiunea „Aștept să crăpi” (veți recunoaște în muribunda Ecaterina Dimancea, voce națională a cântecului popular și fost deputat al Partidului Pentru țară, și poetul parlamentar Pompiliu Condor, care vine pentru împăciuire la patul de spital, două persoane reale) va găsi corespondent sepulcral în „ți-am pus cruce”, de nivel la fel de josnic. Cum se petrece în showbiz, mâna de lucru (ca-n fotbal) e întruna instabilă, indiferent de cota de transfer, iar sexul e monedă forte. Mobilul e de-o banalitate comercială:

„Vreau audiență, fiindcă audiența aduce publicitate, iar publicitatea, bani”.

Ei, a patra poveste – „Vulturi verzi, tricouri roz și pete negre” – nu e chiar poveste, este parodierea unei mari bătăi fotbalistice de joc, un simulacru de partidă (2005) între reprezentativa României și una africană. Tema este terenul unde talentele lui Radu Paraschivescu fac scor – fluviu. În F.R.F., lipsa principiilor e un zălog al succesului, „Nașul” Săvescu vorbește despre diferența despre lovituri de departajare și penaltiuri. Din ghiveciul autohton fac parte toți corifeii ultimului sfert de veac, toți incompetenții care au falimentat acest joc sportiv. Inclusiv prin flecăreală cu ifose (vă veți aduce aminte de un vestit filosof al fotbalului):

„Urmează să vă decelez rațiunile pentru care grupul uman la apogeul agresivității preferă identificarea cu anumite ordine ale regnului animal și să amendez teoria potrivit căreia revanșardismul latent are neapărată nevoie de un dublu stimul, senzorial și extrasenzorial, pentru a răbufni. În plus, urmează să vă propun o soluție de pacifizare pe termen scurt și mediu în condițiile date, în care atenuarea componentelor rebarbative ale intrinsecului fiecăruia comportă o marjă de eroare de 2,48%”.

Intriga e de-o comicărie constantă, penibilul întâlnirii este captat întocmai de un cronicar al Gazetei. Suporterii „latră” „De-mi-si-a!”, „ursul” Șerban Săvescu (încărunțit în fruntea Federației…) trece. Nimeni nu plătește nimic.

Ultima pățanie e a unui român care pune primul pas pe teritoriul perfidului Albion fix pe 1 ianuarie 2014, prima zi în care conaționalii noștri au putut munci în Marea Britanie. Doi parlamentari englezi, remarcați prin euroscepticism, și cete de ziariști parazitați cu prejudecăți, îl primesc cu răceală imperială pe… „invadatorul Bădoiu” („Să invadăm cu Emilian Bădoiu”). Și-l tăvălesc apoi prin tabloide, în pofida declarațiilor sale jignitor de normale, întrucât „ziarul cu vești bune nu se cumpără”.

Din tonul descriptiv al prozelor, Radu Paraschivescu n-a avut de gând să demonstreze ceva. Textele nu au încheieri decisive, nu găsești formule emfatice. Un ascuțit spirit de observație, umor – unul bun, folositor – cât cuprinde și o deosebită capacitate analitică fac echipă bună și validează felii de realitate. Clișeele – exemplare pentru tipurile selectate – sunt carente în răutate.

Absența unui proiect național (de țară), alcătuit coerent din politici publice, prezice un viitor steril. țăranul a ajuns la hotarul funciar al priceperii, intelectualul – la prețul maxim al vânzării de sine, „teleastul” – la blatul imposibil, conducerea fotbalului românesc – la ceea ce este, muncitorul – la marginea Uniunii Europene. „Mâine, poimâine ne trezim cu Ioropa-n casă și noi ne ușurăm tot în fundu’ curții”, zice profetic un căruțaș. Iată că s-a trezit și Ioropa cu noi în casă, dar noi tot afară ieșim să ne facem nevoile.

Un autor cu o ureche atentă la mediul înconjurător are și uneltele stilistice de a-l zugrăvi corespunzător, și imaginația de a-l reproduce în aspectele sale esențiale, și lexicul abundent pentru a-l nuanța. Și o răbdare nelimitată de a face reparații lingvistice. Prin ruperi de ritm, povestirea nu trenează; câte proze, atâtea jargoane; în parte fundate pe (dacă nu sugerate de) informații obiective, prozele se citesc cu o viteză antrenată atât de subiecte, cât și de manifestările diverse (și aproape neîntrerupte) ale mijloacelor de comunicare în masă.

Chiar dacă ar pleca la muncă în străinătate, unul dintre lucrurile care-l țin pe român legat de glie este „rezervorul inepuizabil de umor involuntar din patria lui eternă și fascinantă”.

Cartea e bună ca o finală Champions League cu două echipe care atacă și arbitraj corect.

Străjer sintactic, autorul râde din tribună de mingicarul român din cauza căruia n-avem echipă, n-avem valoare și – la naiba! – nu avem nicio șansă să identificăm proiectul național. Ne concentrăm la penalti, da’ la lovituri de departajare trimitem mingea, peste stadion, taman în fundul curții.

𝑨𝒔̦𝒕𝒆𝒑𝒕 𝒔𝒂̆ 𝒄𝒓𝒂̆𝒑𝒊 (𝒅𝒆 𝒂𝒔𝒕𝒂̆𝒛𝒊, 𝒊̂𝒏 𝒑𝒓𝒊𝒎𝒆–𝒕𝒊𝒎𝒆)

Editura: Humanitas

Anul apariției: 2016

Nr. de pagini: 200

ISBN: 978-973-50-5472-4