Un critic tacticos, de Petru Țincoca

Pe Dan C. Mihăilescu l-am constatat, vorba unui amic, la începutul anilor ’90. Am ajuns să-l îndrăgesc și, mai ales, să-l prețuiesc pe la mijlocul decadei aceleia, când, student al Universității București fiind, cumpăram cu sfințenie săptămânalul cultural al cotidianului „Cotidianul”. În marginea arborilor  Cotrocenilor, în odaia înaltă a casei vechi a Slătinenilor, în care am stat vreo doi ani, făcusem stive de „Litere, arte, idei”; în conacul din spatele zidurilor Bisericii Sf. Elefterie, iarna era iarnă, iar vara era vară; în iunie, învățam în vasta curte din str. Dr. Obedenaru, pe zăduf, în iarba mare pân’ la genunchi, printre cruci boierești, sub un soc înalt și umbros, și citeam cu nesaț din LA&I.

Vădit paseist ori, mai curând, după unul dintre cuvintele sale favorite, „arheofil”, Dan C. Mihăilescu a publicat la Humanitas, la sfârșitul primăverii a.c., Podul cu vechituri, volum în care a reunit aproape patruzeci de texte difuzate – între iulie 2018 și aprilie 2019 – la rubrica Podul cu vechituri a postului de radio Trinitas, la care adaugă încă cinci materiale apărute (în aceeași perioadă) pe diferite site-uri, cu toate că, dacă mi se permite, este un fel de schimnic al spațiului virtual.

Neastâmpărul pentru scotocirea trecutului îi va da ghes cu predilecție către memorialistică și diaristică, evocări și taifasuri din alte vremuri, încredințat că

„În cuprinsul elitelor, indiferent de meserii și vârste, toată lumea exaltă, fie decretând în trecut, fie proiectându-și nostalgiile acolo, calitățile elementare 0de odinioară: buna-cuviință, bunele maniere, buna dispoziție, credința, responsabilitatea, moralitatea, arta de a fi cuminte, înțelept, hedonist cu simț civic și energie coagulant-comunitară, într-o bonomie convivială care să constituie și plămada nepoților destinați viitorului” (p. 7, Pretexte livrești pentru lecții de viață).

Dan C. Mihăilescu este ceea ce eu numesc un critic tacticos, un personaj în care harul și cumsecădenia sunt complementare. Cititorul nu va întâlni în paginile sale (deși, din păcate, incidența e mare la confrați de-ai săi) etichete răutăcioase, grăbite sau gratuite, semne de aversiune, răfuieli umorale sau tentative de asasinate literare. (Ba chiar mărturisește că-l rușinează dedicația adresată de Barbu Brezianu, în 1998, pe cartea de versuri Desferecare: „Temutului critic…”, expresie interbelică).

Eleganța stilistică, opulența vocabularului, erudiția cuminte și adecvarea referințelor au zămislit exegeze în care singura tensiune este cea rodnic exegetică.

Pentru criticul colonizat de modestie, „un mic efort de imaginație și ceva deformație” pot genera „reverii de tihnă boierească inclusiv în blocurile noastre de sărăcie resemnată”. Nu am motive să nu-l cred, atâta vreme cât voluptățile sale de cititor nu se cantonează în vreo epocă, cu toate că pe undeva afirmă că „Fiecare paseist își găsește în trecut un anume interval pentru voluptate și fidelitate, de obicei o perioadă cât mai veche, cât mai spre illo tempore sau golden age”. Așa se face că trece în revistă discuții valoroase cu Paul Sterian, Radu Sterescu, Constantin Noica, Arșavir Acterian, Aurel Cioran, Alexandru Paleologu sau Mircea Handoca, găsește „seducător” volumul Ioanei Pârvulescu, Întoarceri în Bucureștiul interbelic, prin valorizarea seratelor culturale ale burgheziei bucureștene, care „formau ierarhii și ofereau oportunități de afirmare”, apreciază jurnalul Mărgăritei Ioana Vulcănescu pentru a fi conținut „aproape la fiecare pagină impulsuri la reflecție din perspectiva României de astăzi”, îl cataloghează „arheofil fermecător” pe Teodor Baconschi deoarece identifică în acesta „consonanțe emoționale, intelectuale și etice”.

Sunt multe recenziile în care bunătatea intrinsecă a lui Dan C. Mihăilescu îi gratulează fățiș pe autorii studiați, suplimentând plăcerea cititului și aprecierile obiective. Câteva pilde: Alina Pavelescu – traducere, ediție și studiu introductiv,„Nebiruita flacără a vieții: Amintiri, 1867-1952” este felicitată (p. 35) pentru a ne fi oferit „o lectură compensatorie, parcă de pus pe rană, un exemplu de veche boierie românească”; pentru eforturile de a fi făcut posibilă apariția unei „perle din salba confesiv-memorialistă a reginei Maria: Însemnări din ultima parte a vieții (martie 1937-iulie 1938)”i se aduc mulțumiri lui Emil Cristescu, un cercetător „cu multe rezultate remarcabile în perimetrul regalității românești” (p. 38); Doina Păuleanu, „obișnuită deopotrivă cu exactitatea și sensibilitatea, aliază acumulările arhivistice cu eleganța eseistică și vioiciunea gazetăriei, neocolind biografismul, comparatistica, simbologia și istoria anecdotică” (p. 41); Fabian Anton, provocând-o pe Maica Benedicta (fosta doamnă academician Zoe Dumitrescu-Bușulenga) la confesiuni și evocări, „a avut o idee generoasă și salutară” (p. 53); autorul „Enciclopediei exilului literar românesc: 1945-1989”, Florin Manolescu, era „o duminică de om. Bărbat frumos, sportiv, delicat și convivial ca actorii din epoca lui Gérard Philipe, suplu, rafinat afabil, discret și meticulos în toate cele, un om al măsurii și bunei-cuviințe” (p. 67); cartea Simonei Preda, „Regina-mamă Elena”, se ilustrează „în primul rând prin absența oricărui partizanat, deci a oricărei implicări subiective, evitând alura jenantă a predicatorului cu agendă ascunsă”, autoarea dovedind „pricepere asociativă, darul coroborării și echilibrul necesar depășirii judicioase a contradicțiilor ireconciliabile” (p. 97); pentru „șlefuirea asperităților dintre cult și cultură”, Mihăilescu aduce cu satisfacție modele de „oameni-punte între lumea laică a culturii și lumea teologală”, precum Andrei Pleșu, Costion Nicolescu, Horia Bernea, Ioan Alexandru, H.-R. Patapievici, Gabriel Liiceanu și mulți, mulți alții (p. 123); de data aceasta critic de artă, autorul îl consideră pe Mihai Sârbulescu „vrednic exeget al uceniciei, argintul-viu al Grupului Prolog” (p. 123).

Vigilența criticului nu părăsește, cu toate aceste impulsuri laudative, starea de veghe: va consemna că Grigore Ghica, în amintirile sale, „își privește viața cu o mândrie frizând pe alocuri fervori narcisiace”, însuși Grigri (porecla personală) admițând că prima parte a memoriilor sale („neavând la dispoziție pe atunci noțiunea de autoficțiune”, completează cu umor Mihăilescu) „aduce mai mult a roman, în cealaltă, a biografie”) (p. 127., p. 129); în alt text, „Jurnal de general, aghiotant regal”, criticul deplânge că generalul Gheorghe Athanasescu lasă posterității, prin Jurnalul său (1926-1940), „zvonistica zilei, care are o tradiție devastatoare în spațiul valah”, iar „colportările abundă, ceea ce înseamnă ca istoricii viitorului să noteze totul sub beneficiu de inventar” (p. 169).

De altfel, pofta sa inconturnabilă pentru trecut nu-l ocolește, ludic, nici pe al său, căruia îi inventariază amintirile în două texte, „Lumina lină a ninsorilor de Crăciun” și „Mai multe nostalgii, o singură melancolie”, alcătuind chiar și un „top aniversar de nostalgii”, care începe cu „suita ninsoare-sobă-Sf. Nicolae și bradul de Crăciun”, autorul fiind născut „în legendarul decembrie ’53”:

„Memoria mea afectivă se limitează la jubilații senzoriale, drept care imediat după sobă, ca edenic substitut placentar, aș plasa mirosul reavăn al rufelor uscate la ger, pe sârmă, în curte, pocnind de gheață și dezvăluind o aromă de teribilă prospețime. Imediat urmează miresmele ploilor de vară și atracția mersului cu tălpile goale prin nisipul încălzit de lângă rigolă”… (p. 45).

Începând cu prima copertă, prin care parcă vântul amețește frunze galbene și ruginii, Podul cu vechituri este o carte de-o cărturărească melancolie mirosind ca lumina moale a toamnei.

Podul cu vechituri de Dan C. Mihăilescu

Editura: Humanitas

Anul apariției: 2019

Nr. de pagini: 184

ISBN: 978-973-50-6437-2