Demersul meu de a scrie despre pionieri si istorie a pornit dintr-un amestec de provocari, pasiuni si controverse, dar si amintiri. Intelegeam, ca majoritatea congenerilor mei de altfel, atat cat se putea din comunismul anilor ’70–’80: lectii la lampa cu gaz, uniforma si activitati pionieresti, bentite si matricole, planuri de activitate, manuale uzate cu pagini lipsa, liste nesfarsite de lecturi suplimentare si ore de cor, frig, cozi dar si nostalgii concretizate in inghetata Polar, metisul Azorel, polonezi care aruncau cu bomboane din rulote albe, taberele de la Navodari, cetati imaginare demne de Ciresari… Si bineinteles, ca si ceilalti purtatori ai cravatei rosii, nu problematizam punerea mea in dependenta sine qua non fata de vreun sistem.
Stiam ca sunt un copil al comunismului, iar previzibilitatea cu care teoretic se intamplau lucrurile atunci mi se parea a fi normalitate: pur si simplu ti se trasa viata dupa un cursus honorum bine stabilit, respectiv te nasteai, copilareai putin si prin crese, pentru ca evident parintii tai erau integrati in campul muncii, situatia se repeta nesmintit si la gradinita sau camin — moment in care incepeai sa realizezi involuntar ca mai exista si Partidul care te vegheaza si chiar si cineva care te iubeste neconditionat si cu a carui fotografie ajungeai sa te familiarizezi —, apoi incepeai scoala, cand deveneai practic un numar (cel de pe matricola), gimnaziul, liceul cu treptele aferente si, daca aveai si putin noroc, facultatea. Autoarea