Ochiul și timpanul justiției, comisarul Montalbano are obiceiul de a-și conduce investigațiile în funcție de propriile afinități ambientale: este un sicilian atât de desăvârșit, încât pentru el fiecare indiciu se transforma într-un mesaj, eventual codificat, care trebuie decriptat simbol cu simbol, asemenea limbii arhaice pe care el însuși continuă – cu inflexiuni moderne, totuși – s-o vorbească. Dar de data aceasta, delictul mafiei are și o coda: o crimă și mai tulburatoare, cu trimiteri ritualice. Ascunse într-o peșteră se află doi tineri uciși, îmbrățișați, păziți de un uriaș câine de teracotă. O crimă datând de mai bine de cincizeci de ani. Cu toate acestea, Montalbano investighează frenetic, ajutat de o mulțime de bătrânei bine-intentionați și săritori la nevoie: „o anchetă în papuci, într-o casă parcă din alte vremuri, în fața unei cești de cafea.“

Sicilia este ținutul care s-a pretat dintotdeauna genului polițist, furnizând un fermecător spectacol al contrastelor și arhaismelor. Cu toate acestea, Camilleri este un inovator – în sensul propriu al termenului – al romanului de suspans sicilian. Are o grație aparte a cuvântului scris, un limbaj care glisează spre dialect fără efort sau efecte supărătoare pentru cititor, o forță impresionantă a comicului, dar mai ales o intuiție desăvârșită asupra unor scenografii inedite, asupra acelui amestec unic de culturi milenare cu ceea ce sociologii numesc „modernism fără evoluție“.