S-a născut în 1934 în orașul Tg. Mureș unde tatăl său lucra ca aprod la Tribunalul Județean. În ajunul războiului, părinții Petru și Veronica, împreună cu cei 6 copii ai lor s-au stabilit în cătunul Hagău, din satul mamei, Sânmărtinul de Câmpie. În vremurile grele de după cedarea Ardealului de Nord, în 1940, s-a văzut nevoit să se refugieze alături de ai săi, trecând granița vremelnică în satul de baștină al tatălui, Ulieș. Timp de 5 ani, între 1943-1948 a fost crescut în armată, adică copil de trupă, mai întâi la Craiova, iar apoi la Târgu Mureș. A rămas orfan de tată la vârsta de 9 ani, fără vreun sprijin material din partea mamei. Primele 2 clase primare le-a făcut la Ulieș, pe celelalte două la Craiova. Datorită unor ofițeri inimoși de la Cercul Militar Teritorial din Tg. Mureș și-a putut continua studiile ca elev al Liceului “Alexandru Papiu Ilarian”. A avut privilegiul să învețe carte de la profesori de o excepțională valoare intelectuală și morală. Își amintește cu venerație, peste ani, și le poartă recunoștință tuturor. Exemple și îndemn la învățătură i-au fost colegii de clasă din promoția de aur a anului 1952, cum descrie cu nostalgie în cartea “Amintiri”, capitolul “Ani de liceu”.

Câștigase chiar un concurs regional de literatură. Tot în timpul liceului a apucat să regizeze și să joace pe scenă în piese de teatru de I. L. Caragiale și alții, în satul natal și ca figurant la Teatrul Național din Târgu Mureș.

Cu toate că era cel mai sărac dintre colegi, (umbla cu pantofi scâlciați și cu un veșmânt făcut de mama sa la războiul de țesut), s-a încumetat să urmeze studiile universitare. S-a pregătit să dea la facultatea de limba și literatura română. Decanul Universității din Cluj nu i-a permis să se înscrie la facultatea dorită. A reușit pe locul I la examenul de admitere la Facultatea de istorie a Universității “Victor Babeș”. În principala vatră de cultură a Ardealului, i-au fost mentori mari oameni de știință, printre care filosoful D. D. Roșca. Silința la învățătură i-a fost răsplătită nu numai cu obținerea bursei strict necesare pentru cazare și masă ci și cu acordarea, timp de două semestre, a bursei republicane “Nicolae Bălcescu”. Cu note maxime și la absolvire, în 1956, a fost singurul de la Facultate selectat pentru cariera de cercetător științific.

Intrat în vâltoarea vieții și neavând alt protector decât bunul Dumnezeu (așa cum obișnuia să le spună copiilor și nepoților săi), Iosif Colcer a trecut prin multe încercări, cu suișuri și coborâșuri. Adesea a fost nedreptățit și chiar persecutat de cei răspunzători de soarta tinerilor (vezi “”Prima bătălie” și “A doua bătălie”, în cartea „Amintiri II”). Rezultă acest fapt și din datele privitoare la activitatea sa profesională: cercetător științific la Institutul de Istorie București -1956-1958 de unde a fost dat afară din motive politice și religioase (a luat apărarea unui coleg care păruse că are sentimente antisovietice și avea icoane pe pereți), rămânând șomer împreună cu soția și având de crescut un bebeluș; profesor de gimnaziu la școala din comuna Rădulești, raionul Snagov – 1958; muzeograf la Muzeul Militar Central de la București 1958 – 1960. De la Muzeu a plecat din cauza sărăciei (soția rămăsese și ea fără serviciu); profesor, director de școală și de Cămin Cultural în cătunul Criș, raionul Sighișoara, la 10 Km de mers pe jos printr-o pădure cu lupi până la cea mai apropiată comună care avea mijloace de transport, însă unde au fost foarte respectați – 1960 – 1961.

Când s-a dus la examenul de definitivat, la Cluj, prorectorul Universității, extraordinarul om de omenie care i-a fost profesor și îl știa ca student eminent, i-a propus un post la Institutul Pedagogic din Tg. Mureș, ca lector universitar de istorie și șef de catedră, unde a funcționat între 1961 și 1964. Aici a avut o contribuție importantă la buna pregătire a primei promoții de absolvenți ai Institutului Pedagogic.
Stabilirea în județul Tulcea – ultimul popas, s-a datorat soției care e tulceancă și care avea probleme și datorită climei umede și reci.

A fost profesor și director la Liceul din Isaccea, unde frumos s-a format o generație de elevi iar profesorii predau din convingere – între 1964 și 1969; apoi scurt timp șef al Catedrei de Istorie la Cabinetul Județean de partid Tulcea și 2 ani profesor și director la Liceul Nr. 2 din Tulcea, unde se studia după reviste de specialitate pentru tineret și unde profesorii se simțeau bine (de exemplu aveau la dispoziție o masă de ping-pong pentru ferestre și pauze) și predau din pasiune, Liceul 2 fiind unul din cele două de elită ale județului. Și-a dat demisia din funcția de director și a ocupat prin concurs național postul de profesor de istorie la Liceul Spiru C. Haret din Tulcea, actualul Colegiu Dobrogean, până în 1990. După pensionarea anticipată la cerere, a mai lucrat ca profesor timp de 7 ani, dar în diverse școli din județ.

A adunat imens de multe satisfacții profesionale. A iubit elevii și a fost iubit de aceștia. An de an cei mai mulți olimpici din județ participanți la faza națională, la istorie, erau ai săi. Aduceau de fiecare dată premii și mențiuni. În 1982, la unul din concursurile pionerești televizate, eleva sa, Gabriela Stan a ocupat la istorie locul I pe țară. A fost iubit de elevi și apreciat de colegi. Cu toate acestea nu i s-a acordat timp de 16 ani de profesorat la Spiru Haret niciodată o gradaţie de merit.

Și-a luat gradele didactice II și I cu note maxime. A fost distins cu numeroase titluri, medalii naționale și cupa Dobrogei pentru creativitate, dar, surprize-surprize, nici una care să-i aducă vreun leu.

A ajutat mulți profesori să-si facă lucrările pentru examenele de grade didactice, dându-le fișele sale și le elabora pe loc diferite lucrări cu conținut și formă de calitate, avea o deosebita putere de sinteză.

Paralel cu munca didactică, a desfășurat și o intensă activitate publicistică. A publicat multe sute de articole pe teme istorice în ziare și reviste din București, Cluj, Tg. Mureș, Tulcea.

A vorbit cu talent oratoric și în săli arhipline de cinematograf, în împrejurarea difuzării unor filme istorice.

În “Personalități tulcene” scria: “sunt în carte, printre personalități, oameni de tot felul de origini etnice și asta deoarece pentru mine nu există decât o singură naționalitate demnă de luat în seamă: Omenia. Am selectat în funcție de acest unic criteriu.”

A fost împreună cu fiul său Laurian, să ajute bătrânii de la azil cu hrană spirituală, împreună cu cărțile lui, și dezbaterile care s-au iscat au atins succesul.

A fost și este apreciat de foștii săi elevi și de toți oamenii care l-au cunoscut.
S-a scris despre domnia sa în multe reviste, monografii, poezii, filme pe youtube etc., dedicate personalității sale.
De exemplu, citând pe scriitorul Tănase Carașca din revistele “Boema” din Galaţi, dar şi în „Steaua Dobrogei” din Tulcea: “Leagă prietenii ce vor rezista timpurilor şi pentru împlinire, acestea vor fi evocate în scrierile de mai târziu. După absolvire îndeplineşte o serie de funcţii conform pregătirii sale: profesor, istoric, muzeograf, lector universitar, cercetător, profesor şi director la licee în Isaccea şi Tulcea, unde s-a stabilit cu familia sa, din nou numeroasă pentru „vremurile mai recent trecute”, cu patru copii pe care i-a format şi modelat în dimensiunile patriotice şi intelectuale ale sufletului său păstrător de înaltă simţire românească …
… Pentru toată clasa a fost o surpriză cu senzaţia de teamă, văzând că directorul ne va fi profesor la acest obiect. Cu directorul? Oh! Va fi greu, pretenţii mari, istorie…
Dar n-a fost greu…Chiar a fost uşor şi frumos…Ba chiar a fost încântător…
El privea profund în sufletele noastre şi asculta încercările copilăreşti pe care ni le înţelegea şi interpreta ca un pedagog cu mare experienţă…
… Şi aici, atingem o altă latură a mozaicului de pasiuni şi a zestrei ce a izvorât din sufletul creatorului de valori istorice, etnice, artistice şi literare a distinsului profesor Iosif Colcer. Marea moştenire a Domniei Sale este aceea, că ne-a dăruit de-a lungul anilor 12 cărţi care au îmbogăţit zestrea culturală nord – dobrogeană şi nu numai, cu istorie şi literatură de înaltă simţire românească …:
Volume publicate
Răscoalele țărănești din 1907 în Oltenia – Craiova, 1957
Este coautor la lucrarea monumentală Dobrogea. Album istoric, 1978
File din istoria Dobrogei – în colaborare cu Viorel Măgureanu, Ed. SC Infcon SA, Constanţa, 1988;
Timpul destăinuirii – Ed. Harvia, Tulcea, 2001;
Unirea Dobrogei cu România – Ed. Harvia, Tulcea, 2003;
Poezii – Ed. Harvia, Tulcea, 2007;
Unirea Dobrogei cu România – Ed. Harvia, Tulcea, 2008;
Amintiri – Ed. Harvia, Tulcea, 2009;
Oameni şi fapte. Amintiri – Ed. Harvia, Tulcea, 2010;
Personalităţi tulcene – Ed. Karograf, Tulcea, 2011;
Călătorie în Maroc – Ed. Karograf, Tulcea, 2012;
Amintiri II – Ed. Karograf, Tulcea, 2013.

Şi câte altele despre care vom vorbi peste ani…”

Jurnalistul Dan Arhire scria: “Profesor până la capăt, Iosif Colcer ne mai învață o data încă ceva despre viață, exprimându-ne un fragment important din propria-i viață drept material didactic; el ne arată cum trebuie trăit, chiar și în cele mai tragice împrejurări, nu hulind, nu blestemând răul, ci mulțumind și fiind recunoscători binelui, atât cât ne este dat. / Dacă nu ar fi trăit creștinește, Iosif Colcer, poate, nu ar fi scris cartea. Dar, pentru că ne iubește pe toți, Iosif Colcer a scris-o, după care a adăugat: <<Să nu spuneți voi cândva / Că n-a fost cin’ vă-nvăța>> / Mulțumim, domnule profesor!”.
Toți cei care l-au cunoscut, sau i-au citit cărțile știu că Iosif Colcer a fost legat sufletește de interesele și preocupările oamenilor.
A fost cel care a propus, în scris, în anul 1995, la o universitate româno – americană, prin fiul său, prof. Laurian Colcer, un al doilea plan Marshall pentru noi și pentru celelalte țări din Europa post – comunistă.
Iosif Colcer scria într-o postfață: “Prea puțini dintre oameni au drumul presărat numai cu flori. Eu nu mă număr printre aceștia.
N-am moștenit averi, n-am avut unchi bogați, relații în lumea înaltă. Și totuși am reușit să trec peste nenumăratele obstacole întâlnite în cale. Mă consider un învingător.”
Iosif Colcer ne-a arătat cum se câștigă “bătăliile” în viață și dă celor de acum și generațiilor care vor urma un exemplu de om adevărat.