Petru ȚINCOCA

Cartea Acrobații pe firul vieții e un nou semn precis că scrierile Angelei Dumbravă aduc cu un curcubeu care își poartă din copilărie în maturitate și apoi în senectute, ca arcuri peste timp, culorile nealterate, iar nostalgia vine din suprapunerea necontenită a planurilor temporale. Odată cu prospețimea culorilor despre care vorbesc se conservă și candoarea primelor vârste, cele trăite în paradisul fără de griji al Deltei, anume din Partizani, Humuleștii săi dragi. Aceasta nu înseamnă că narațiunile ar suferi cumva de defectul naivității. Dimpotrivă: ajunsă la anii înțelepciunii, înzestrată cu talent literar și cu o memorie prodigioasă, scriitoarea știe și ce trăiri să comunice, și cum să le furnizeze, intacte, cititorului.

Iată fragmente din povestirea Crăciunul copilăriei mele:

… Crăciunul este o sărbătoare pe care o am scrisă în sufletul meu încă din copilărie. Sărbătorile, în general, și cele de iarnă, mai ales, erau primite cu bucurie de toți ai casei, dar mai ales de noi, copiii. Crăciunul venea cu colindele, obiceiurile și nu mai spun de darurile primite de la părinți, bunici, nași, unchi și de la Moș Crăciun, care venea întotdeauna așa, pe înserate, pe hornul casei. Acum, când mă gândesc mai bine, cred că noi, copiii, eram cei mai câștigați. Și astăzi mă întorc în acele timpuri în perioada Crăciunului, când nămeții erau cât casa. Bucuria noastră, a copiilor, era când, fără nicio grijă, ne înfofoleam cu ce găseam mai gros în casă și fuga la joacă pe uliță la bulgărit, la sanie, la făcut oameni de zăpadă.

Nerăbdătoare și curioasă eram mai tot timpul pe lângă bunica care îmi spunea tot felul de povești, despre Iisus, despre Maica Domnului, despre Îngerașul pe care îl avem fiecare de la naștere și pe care nu trebuia să-l supărăm. Și la gura sobei, în timp ce bunica împletea, iar eu nu-mi dezlipeam privirea de ghemul care se rostogolea, ascultam fascinată cum bunica înșiruia cu o voce parcă venită de departe cum Dumnezeu venea pe Pământ ca să vadă cu ochii Lui cum se poartă fiecare… sau cum spunea alte povești auzite de ea de la bătrâni despre nașterea fiului Iisus Hristos, despre Steaua cea mare și luminoasă care se putea vedea pe tot cerul și care anunța venirea pe lume a celui mai mare Împărat de pe Pământ. Mai povestea bunica și despre cei Trei Crai de la Răsărit, care au ajuns primii la ieslea unde Maria Îl născuse pe Fiul ei, unde s-au închinat în genunchi în fața Pruncului și I-au dăruit aur, smirnă și tămâie ca unui împărat. Începe apoi bunica să ne învețe colinde. Serile dinaintea Crăciunului erau parcă fermecate. Pe seară, după ce se terminau treburile prin curte, toată familia ne adunam la bunica și se începea repetiția pentru colind. Eram uimită și fermecată la spectacolul pe care-l făceau unchii și mătușile mele. Parcă nu mai erau ei! Cântau atât de frumos niște colinde vechi, când pe voci înalte, apoi pe voci joase, după care iar pe două voci! Bunica, atentă ca o profesoară, îi asculta, îi punea să repete de mai multe ori și doar atunci când îi plăcea părea mulțumită. Cei care mă uimeau cel mai mult erau unchiul Tică și mătușa Gafița, care, după mine, cântau cel mai frumos. Și în tinda casei luminată doar de lumina lămpii cu gaz se auzeau vocile puternice și tinere cântând colindele Doamnele, Trei Crai de la Răsărit, Valerom și Flori de Măr, sub atenta îndrumare a bunicii. După câteva repetiții, bunica ne răsplătea cu pâine caldă înmuiată în vin roșu cu zahăr tos și pampuște cu usturoi. …

… Când să ajungem aproape de ușă [ușa nașei Ioana, la colindat – n.n.], a ieșit de undeva din spatele casei un berbec. Doamne, știam cum arată un berbec, dar acesta era uriaș și cu o viteză cum nici nu mi-am închipuit, de ne-a trântit la pământ și a început să ne împungă cu coarnele lui răsucite, când pe una, când pe alta. Dacă mai devreme nu mai aveam voce, acum am început să zbierăm cât ne ținea gura, de au ieșit toți din casă speriați de ce se întâmpla în curtea lor. Ne-au luat în casă, speriate și albe ca varul, dar și nășica era la fel. Nașul repede s-a dus la vecina lor, baba Chilina, și a adus-o acasă să ne descânte de sperietură. Ne-a dat să bem apă din patru colțuri ale cănii și apoi ne-a așezat lângă plită să ne încălzim. Apoi ne-au omenit cu ce aveau mai bun prin casă și ne-au pus în traiste destule dulciuri, ca să fim mulțumite, și un bănuț destul de mare care ne-a făcut „ochii cât cepele”. După care, ce-i drept, ne-a mai trecut spaima și am început să gândim mai pozitiv. … După ce ne-am mai liniștit, nașul nu ne-a mai lăsat să plecăm singure acasă și ne-a dus până la poarta casei. Cu toate că mai aveam ceva case pe unde să mai colindăm, nu ne mai gândeam la asta, bucuroase că am ieșit din coarnele berbecului. Am ajuns acasă, dar ne-am hotărât să nu-i povestim mamei întâmplarea cu berbecul și despre sperietura pe care am tras-o. Am intrat în camera unde dormeam, am numărat banii, am împărțit frățește dulciurile. … Și în noaptea aceea, în visul meu, se făcea că am colindat prin tot satul, dar cum ne apropiam de ulița nașei ne fugărea berbecul cu coarnele lui răsucite. Și, în coșmarul din visul meu, berbecul nu numai că ne fugărea, ba chiar ne-a luat și darurile primite, cu care și-a împodobit coarnele! Aceea a fost ultima mea colindă din copilărie!

În plus, îmi place cum scrie fiindcă, în afară de miezul poveștilor, care de care mai plină de tâlc (fără a fi, cu toate acestea, sentențioase), are harul de a prefira emoții pătrunzătoare și m-am întrebat de ce. Pentru că sunt întâmplări obișnuite cu oameni obișnuiți. În prozele scurte ale Angelei Dumbravă nu am întâlnit personaje excepționale. Sunt oameni comuni, de rând, puși să trăiască în fața lucrurilor nelămurite ale vieții și să cerceteze Sfintele Taine, căci e multă dumnezeire în aceste pagini. Oamenii se uită către Cer, dar fără trufie, ci cu o seninătate pioasă, înțelegători, căutând să priceapă legile firii. Ca atare, ici și colo, povestirile au mireasma pildelor, nu puține dintre acestea sfârșindu-se, nu întâmplător, cu exclamații care tălmăcesc nu resemnare, dar zăbava de a te bucura de traiul care ți s-a dat.

Mai mult: dai cu tunul și nu găsești picior de om nemernic, ceea ce face ca povestirile sale să emane un aer ireal. Istoriile sale sunt duse – arareori, este drept, ca în Mituri împletite cu realitățile locului sau Coincidențe fericite și talismane norocoase – către fabulos, însă fantasticul se oprește la relatare, nu capătă nici substanță epică, nici întinderea (sau caracteristicile, în general) unor nuvele.

Universul scriitoarei este un glob de sticlă, precum cele de Crăciun: îl întorci, lumea e câteva clipite cu susul în jos, apoi toate – oameni, pești, flori, păsări și câte și mai câte – se așază în tihnă, la locurile lor, gata să intre în neștiuta albie a vieții. Pământurile dintre pustiile de ape reiau, molcom, pacea edenică tulburată, când și când, de câte-o tristețe.

Angela Dumbravă scrie angelește, iar asemenea „dichisuri și taifasuri” arată – iar asta e bucuria mea mare, citind-o – că nu trebuie să fii rău ca să fii bun.

Acrobații pe firul vieții

Angela Dumbravă

Colorama – Casa de Editură, Cluj-Napoca, 2023