Dens și plin de capcane, volumul FATIME, NĂLUCA DINTRE DEALURI*, cea mai recentă carte a prolificei scriitoare Elena Netcu, își captivează cititorul prin câteva găselnițe narative care dau un farmec insolit scrierii.
Întâi de toate, în Dobrogea, mai precis în Cheile Dobrogei, este văzut ocolul unde, noaptea, „forțele naturii te poartă prin somnul facerii, lumina cea dintâi, vârtejul începutului de lume” (p. 58), anafor (turcism, venit de gr. anaforos) unde e plasat arheologul Horia Suciu, pentru care „pământul este o religie” și în care întâlnește două enigmatice femei, Hrisula și, apoi, Fatime, ambele Regine ale Nopții și extrasenzoriale, doldora de bioenergie. În acest inedit Kogheonon plin de peșteri, arheologul, ațâțând fără voie duhuri – al Pământului, cel mai vădit -, sufluri, fantome, spectre și năluci, scurmă după izvorul sacralității, pasionat să afle prin vortexuri energetice urmele trecerii năvălitorilor, visând la studii multietnice prin călătorii inițiatice și zboruri fabuloase. De altfel, și pentru Fatime, deloc straniu, pecetea ei este Dobrogea, acolo îi este spațiul sacru.
Rotația vocilor narative și alternanța planurilor temporale zăpăcesc de multe ori, voalând intriga atât cât să țină în stare de veghe cititorul neliniștit să decodeze puzderia de simboluri. Dintre acestea, unul fundamental este cercul, fie că vorbim de vârtej, ca semn al creației, al regenerării necontenite, fie de horă ca „inima unui popor, centrul lumii. Rotirea în cerc înseamnă începutul spiralei, urcușul către cer. Unduirea este forma cea mai pură a mișcării, precum înotul, precum valul, adierea, legănarea frunzei în drumul ei spre neant”, forme „suave ale contopirii naturii cu tumultul vieții pe pământ, care dau veșnicie neamurilor” (p. 206). În acest sens se exprimă morganatica Fatime: „Noi reedităm universul la scară micro. Suntem părți componente ale Universului, sau copii Pământului, unde crește,m naștem pui vii, trăim și murim, apoi o luăm de la capăt. Avem viață ciclică asemenea anotimpurilor. Nimic nu se schimbă, totul se transformă”. Doar că, tot ciclic, e nevoie de o purificare la scară planetară, iar trimiterile la un Mare Potop, ca cel de pe timpul lui Noe, sunt stringente.
Alunecările de la real la fantastic abundă, iar referințele la genocidul armean, asemenea, Hrisula – pretins grecoaică, de fapt, armeancă – căznindu-se să deslușească mistere din arborele său genealogic (nu e întâmplător că acțiunea se petrece la o sută de ani de la 1923 sau de la cercetările lui Vasile Pârvan în Dobrogea).
Lui Horia Suciu i se arată că menirea omului pe pământ este să împărtășească iubirea. Cum? Prin cunoaștere (p. 177). Dacă de Neanderthal a dispărut fiindcă nu a creat o civilizație, o cultură, homo sapiens își va afla calea spre vindecare prin cunoaștere (p. 200).
Cititorul va face o drumeție adesea halucinantă prin istorie și istorii, bătând meleaguri dobrogene împovărate de spiritualitate, precum Cheile Dobrogei, Mănăstirea Dervent, Adamclisi, Babadag (unde până și arborii sunt conotați energetic: de pildă, plopul și arinul, spre deosebire de salcie, împrăștie energie negativă…), va asista neputincios la drame personale ori la orori în masă într-un roman (multiethnic romance?, psihologic?…) gravat de realism magic.
Totuși, de ce căutăm sacrul? Și de ce, dacă omul caută sacrul ca pe o izbăvire, atunci suferința lui este fără de margini? (cum este întrebat Horia Suciu într-o discuție cu amicii săi, grecul Kostandachis și armeanul Tertian). Deoarece „efortul nostru ultim este să armonizăm contrariile, binele și răul”. Iar dacă vrem cu tot dinadinsul o învățătură, iat-o în carte: „Iertarea nu vine decât după ce ești strivit de zădărnicia lucrurilor”.
Ceea ce ne dă umanitate ne repetă Elena Netcu și în acest volum tulburător: al cincilea element – iubirea.
* Ed. Letras, Otopeni, 2025; format – 210 x 150 mm; Nr. pagini – 258