Antieroii lui Valentin Șerbu

de Petru ȚINCOCA

Se vorbește despre readucerea în actualitate a operei literare a lui Valentin Șerbu. Noi îl citim. Unii dintre noi îl recitim. De ce, însă, l-ar citi adolescenții? Fiindcă miza cea mare pentru ei este nu să-l redescopere, ci – iertați-mi platitudinea – să-l descopere.

Cadrul este cel al anilor ’70, ’80, un pic din anii ’90. „Upgradarea”, aici, e simplă: înlocuiți „mașină de gătit” cu „aragaz electric”, „mașină logică sau ordinator” cu „laptop”, „baie publică” cu „SPA” (la nevoie), „radio-șanț/bârfă” cu „rețea socială” sau „bodegă” cu „pub” și, iată, suntem în zilele noastre.

Cât despre personajele lui Valentin Șerbu, acestora li se tot pune eticheta de „meschine”. Desigur că mai toate sunt meschine. În primul rând, în schiță sau povestire, ca specii ale genului epic, nu ai de-a face cu eroi. Iar Șerbu a preferat lecuirea prin satiră. Nu vorbești cu sarcasm despre eroi. Pe de altă parte, nu toate personajele scrierilor sale se situează la periferia societății; ba, dimpotrivă, multe dintre acestea ocupă poziții sociale importante, cu atât mai semnificative în societatea de dinainte de ’90, semn că meschinăria lor nu este de natură socială, ci de caracter.

Unul dintre criticii epocii, Virgil Ardeleanu (prima ediție a apărut în 1975), remarca meritul lui Șerbu de a fi descoperit un tip uman: semidoctul, cel care face paradă de niște rudimente de cultură, prin provincial înțelegând (nu fără o țâră de răutate) un caracter înglodat în suficiență. E plin astăzi de semidocți. Dar eu aș îndrăzni mai mult: prozatorul tulcean a pus reflectorul pe „impostor”. Firește, a caricat, a tras în tușe groase adulterul, băutorul, fățarnicul, netrebnicul, invidiosul, resentimentarul, intransigentul, pedantul de serviciu și pe alți tarați moral. E limpede, pentru mine, că de impostor, parvenit, arivist (indiferent cum îi spunem) vom vorbi cât e lumea. A spus-o și Murphy: în orice ierarhie, fiecare angajat tinde să se ridice la nivelul său real de incompetenţă. În scrierile lui Valentin Șerbu, chiar să-l depășească. Dacă nici asta nu e de actualitate, nu știu ce mai e. Tot cu vorbele criticului Virgil Ardeleanu, Conflictul dintre aparență și esență, între aspirație și putință, generator de comic, este unul din mecanismele puse în funcție cu pricepere de Valentin Șerbu. Același critic aprecia că prozatorul ocolește programatic moralizarea. Așa se întâmplă și în paginile „Povestirilor senine”: ipostaziate în situații-limită, personajele se fac singure și cu brio de râs. De râsu’-plânsu’, mai precis.

Titlul, „Povestiri senine”, are o tentă ironică: narațiunile nu sunt senine, nu exprimă liniște sau lumină. Probabil că „seninătatea” se trage din atitudinea imparțială a autorului, mărginit a relata pur și simplu situațiile în care se află personajele. Iar împrejurările în care Valentin Șerbu își surprinde antieroii săi sunt, în general, conflictuale, aceștia căutându-și interesele personale fără umbră de neliniște etică. În asta și constă caracterul lor meschin: în micimea lor sufletească, în comportamentul lipsit de altruism, de empatie. Sfidând legile moralei, fără impulsuri de căință sau mustrare de cuget, ei rămân pe mai departe, în pofida unor eșecuri răsunătoare, cu conștiința împăcată. Conflictele în care îi surprinde autorul, adesea violente și cu deznodământ nefast, îi pironesc în condiția lor umilă, în sărăcia lor sufletească.

„Povestiri senine” este o culegere cu multe pilde. Cine are urechi de auzit să audă, iar urechea internă, aici, este conștiința. De aceea, este o carte pentru orice epocă.