„Echipaj la posturile de plecare!” rasuna vocea sefului de echipaj, urmata de sunetele sifliilor de pe punte; fiecare trece la postul sau.
„Mircea” desfacut din legaturile de la uscat, se misca incet tragandu-si pe nara, c-un zinganit fioros, lantul ancorei ce se desprinde de pe fund.
Ancora sus, la postul ei; si alunecam incet facind rondoul in fata cheului care rasuna de zgomotul multimii si a muzicii, pe cand palariile si batistele flutura inca in bataia vintului, in semn de adio!…
„Mircea”, tot mai insufletit, despica apa, iesind din gura Dunarei, parca trece pragul marii, care se deschide inaintea noastra imensa, neagra, pustie.
Pamintul tarii ramine in urma.

In picioare, la postul meu din prova, inca o data imi arunc privirea inapoi: pamintul, ca o pata neagra, se pierde in intunericul noptii, pe cind in auz imi picura crimpeie de arii, note frinte de mugetul fioros al vintului.
Si din tot haosul intunecat se desprinde numai ochiul ros, obosit, al farului, care vegheaza urmarind neclintit vasul in goana lui nebuna de pasare de noapte, ce intr-o leganare zbuciumata isi moaie parca virful aripelor desfacute in negru apei si al pustiului intins, fara margini” (Bart, Jean. Jurnal de bord, Bucuresti, Editura Minerva, 1974, p.10)