Langa Muntii Macinului, in Dobrogea, traieste de peste 100 de ani o comunitate de italieni. Cioplitori in piatra din tata-n fiu, ei formeaza o lume aparte, care isi pastreaza credinta catolica si limba italiana, spaghetele, cantonetele si dansurile in sapte pasi.

La capatul tarii, in Dobrogea, pe unde incep si se termina Muntii Macinului, se afla singura comunitate compacta de italieni din Romania. Ironia sortii face ca satul italienilor sa se numeasca Greci, in timp ce grecii cei adevarati locuiesc ceva mai departe, in comuna Izvoarele.

O istorie navalnica si adeseori indiferenta i-a purtat pe italieni de colo-colo prin tara, Iasi, Valcea, Pitesti, Braila. Din pietrari si muncitori forestieri au devenit profesori si ingineri. Singurii tarani, ii mai gasesti la Greci, fiind vinari si gradinari priceputi, oameni legati de pamant. De aceea nu au mai plecat la Roma sau Friuli. Se sting de batranete sau se pierde in succesive casatorii mixte. La Greci mai sunt 70 de familii. Au ajuns o ciudatenie etnica, o marunta enclava despre care noi toti, ceilalti, nu stim aproape nimic. Pe ulita pietruita si dreapta a satului copii joaca “boece”. Se concentreaza, masoara distanta din ochi si apoi arunca bila, balansandu-si elegant bratul. Sunt frumosi adica, bine imbracati si parca mai linistiti decat copiii de aceiasi varsta cu ei. Daca bunica, ii striga in casa, nu stau la povesti, nu comenteaza in nici un fel. Copii de pietrari, ascultatori, obisnuiti cu munca, sunt parca maturizati inainte de vreme.

Pe strazile din jurul Bisericii Catolice se vorbeste numai italiana. Chiar si romanii respecta, usor amuzati, regula, folosind mai mult sau mai putin stalcit cele cateva cuvinte pe care le cunosc: bene, ciau, ragazzi, come la fago.

Italienii sunt nemtii Dobrogei, disciplinati, atenti la detalii, dar si mari iubitori de natura. In uscaciunea lenesa si apasatoare a locului, Greci pare un accident, o fericita sincopa vegetala. Printre altele, italienii au adus in sat mestesugul gradinii, straturile de ardei si rosii, trase la linie, ca intr-o solemna inspectie de front.

Casele cu peretii acoperiti cu iedera, gardul drept, cladit din cuburi mari de granit si cei doi stalpi de la intrare, sunt multe semne ca oamenii acestia au venit aici ca sa ramana. Si-au adus cu ei familia numeroasa si obiceiurile, biserica, cantonetele napoletane, spaghetele si scarpetii. Au impus o noua meserie, cea de pietrar, o munca dura si plina de primejdii caci cine scapa de suflul exploziei sau de pravaliri accidentale nu apuca prea multi ani de pensie din cauza silicozei. Piatra are mersul ei, trebuie sa-i simti si sa-i ghicesti slabiciunea si sa ai un ochi priceput. Granitul e dur, iar bazaltul sare si e mai rapid. In functie de roca se alege unealta: poncetul, pioda. tricante, matiola – ciocanul sau bataiasul.

Un pensionar, Don Giuseppe, isi aminteste cum el si echipa lui din Greci au ornat cu granit Palatul CFR din Bucuresti, Mausoleul Eroilor si Casa Poporului, Podul de la Giurgiu, si chiar barajul de la Bicaz, adevarate opere de arta. E placut, dar  si trist , incet, incet vechii pietrari din Greci dispar.
In lipsa constructiilor din tara, cariera din Muntii Tutuiatului, cel mai inalt varf al Macinului, si-a inchis portile. Meseria de cioplitor se pierde. Copii se muta la oras sau, mergand in vizita in Italia, raman acolo.

Oameni veseli si deschisi, mai bine imbracati, mai umblati prin lume, italienii din Greci sunt tarani ca toti taranii, arsi de soare si cu mainile batucite de munca. Vorbesc despre ei cu multa fala, dar tot dupa porecla se recunosc.
Italianul nu este suparacios, dar sa nu te ei de familia lui, din acest punct de vedere este de neclintit. Familia si nationalitatea sunt sfinte pentru ei. Ei isi amintesc ca stramosii lor au adus in Greci prasitoarea mecanica si, chiar daca pe vremea foametei mancau broaste, pe care le adunau cu o grebla speciala, niciodata nu s-au culcat decat pe cearsaf si pe saltea de puf.

Adevarul e ca, oricat de sarac ar fi, italianul stie sa se respecte, mancare buna, paharul cu vin si somnul de dupa – amiaza nu lipsesc niciodata. Duminica, de Santa Lucia sau la marile sarbatori religioase, italienii se intalnesc la Salon (Cabanone), venind fiecare cu  pastasuta si gustarile de acasa, pentru a trece apoi pe cantonete, pe glume si amintiri de altadata, pe dansuri populare, sau felurite jocuri distractive. Traind unii cu altii de peste o suta de ani, romanii si italienii si-au imprumutat destule , sarmalele si prajiturile de casa, ordinea si disciplina muncii, curatenia casei, gradina si umbrarul.
Surprinzator italienii pastreaza putine traditii populare. Pentru diverse boli folosesc invariabil salvia si acelasi ulei de ricin, iar porcul il pregatesc ca in strabuna  lor regiune Rovigo, salam uscat si prosciutto – spata porcului uscata in pod, dupa o tehnica anume.

Tot mai putini si mai batrani, s-au refugiat in religia lor catolica, incat nici acum nu exista in Greci casatorie mixta in care sotul sau sotia romanca sa nu-si fi schimbat religia si sa fi invatat mai bine italiana.
Nu e usor sa fii italian departe de tara, tocmai la gurile Dunarii.

Giovanni Savioli a adunat mai multe documente si marturii, care toate la un loc, pot face subiectul unui roman fluviu – romanul unor italieni ratacitori prin lume, amagiti in 1892 de catre un cartofor moldovean sa vina la Cornesti, langa Iasi. Vrand sa-si castige banii de intors acasa, primele familii Savioli si del Puppo s-au stabilit mai intai la Cataloi, in Tulcea, si abia mai tarziu, lucrand au ajuns in Greci. Nu-si vor mai vedea tara si restul familiei decat dupa 1970, timp in care vor gasi de lucru la podurile lui Saligny, la Bucuresti sau in Ardeal, unde Maniu pornise mari lucrari de constructie. Harnici si rabdatori, italienii au trecut prin multe.

Pare un miracol ca s-au pastrat uniti  nerisipiti prin tara.

Cel mai greu moment pentru italienii din Greci a fost anul 1940. Pentru ca Ciano semnase si el Dictatul de la Viena, brusc relatiile cu romanii au devenit tensionate. Profesorul Nicolae Beldie (cu sotie italianca) voia chiar sa-i dea afara din sat pe italieni. Tipa si acuza in gura mare ca sunt tradatori. Multi s-au intors atunci in Italia, cata vreme Mussolini le dadea totul repatriatilor, bani, serviciu si casa mobilata. In 1943, scoala italiana a ramas fara profesor. Pana in 1945 s-a invatat cu preotul. In 1948 comunistii i-au facut romani cu forta. Cei care s-au opus au fost amenintati cu domiciliul fortat, arestati si interogati.

Desi statul italian le-a recunoscut cetatenia dupa 1994, oamenii nu s-au inghesuit sa alerge dupa acte. Izolarea locului, care i-a salvat pana acum de mai multe ori, parca le-a intrat in sange. A devenit a doua lor natura. Cand si cand, isi iau inima in dinti si calatoresc in Italia, revad Friuli sau Rovigo. Plang cand rudele lor organizeaza serbari si mese interminabile, se minuneaza de bogatia oamenilor de acolo si se lasa incarcati de cadouri, iar dupa cateva saptamani se grabesc acasa, la muntele lor de granit si la umbrarul din fata casei. De la o anumita varsta in sus nu mai suporta schimbarea. Tinerii  au cetatenie dubla si pot la 16 ani sa aleaga daca vor sa plece, chiar daca ambasada le mai creeaza greutati din cauza unei litere transcrise gresit.

Cu doar 70 de familii, comunitatea italiana din Greci se stinge irevocabil. Ar fi putut sa paraseasca satul intr-o noapte toti in frunte cu preotul. Nu au incercat, dar nici nu ar fi fost in stare. Cioplind piatra, s-au cioplit parca pe ei insisi, imprumutand ceva din duritatea de granit a Macinului. Adevarul este ca s-au legat prea tare de pustietatea aspra si pietroasa a Dobrogei.

Dupa o suta de ani au un cimitir al lor si o mica istorie. Nu e usor sa renunti la ele. Nostalgia Dobrogei, asa secetoasa si dusmanoasa cum e, nu dispare niciodata. Pana si cei plecati in 1940 tanjesc mocnit dupa Greciul tineretii lor.

Atatia cati au mai ramas, italienii din Greci asteapta sceptici zile mai bune. Muncesc  la piatra sau la gradina, se imbraca elegant chiar si atunci cand ies sa cumpere o paine, merg impreuna la biserica, dar sau cam saturat sa fie priviti ca o curiozitate, obiecte de studiu folcloric pentru etnografii veniti de la Roma sau pentru ziaristii bucuresteni. S-au saturat de promisiuni si vorbe frumoase, cata vreme cariera de piatra s-a inchis, copii nu au un profesor de italiana la scoala, iar banii dati de catre ambasada ajung la Iasi.

Nu e o afacere prea grozava sa ai doua tari si doua pasapoarte. Sincer vorbind, cei care au de castigat sunt doar romanii, care pleaca in Italia si isi gasesc usor de lucru la rudele celor din sat. In tot acest timp, cand mai buna, cand mai rea, viata italienilor dobrogeni merge mai departe. Nu-si fac nici o iluzie. Pentru ei viitorul e  un tren grabit sa ajunga fara nici un minut intarziere la capat de linie.

In: Formula AS, nr. 425, august 2000, p. 10.